Ploaia care innebuneste

Ca de fiecare data atunci cand ploua, lumea parca innebuneste, o ia razna efectiv. Nervi, calcari pe picioare, claxonari prelungi. Tot orasul un car de nervi in aceasta dimineata cand ma grabeam sa ajung la serviciu, dupa o zi de stat acasa din cauza de boala. Cineva s-a asezat langa mine azi crezand ca am un loc excelent. Statea efectiv lipita de mine, doamna respectiva, si incet incet m-a indepartat de locul in care alesesem sa stau atunci cand m-am suit in tramvai.

Mi s-a parut incredibil. M-am uitat la ea si nu intelegeam. De ce nu putea sa isi gaseasca un alt loc si de ce il vroia fix pe al meu era peste puterea mea de intelegere din aceasta dimineata. Dupa o lupta crancena in care nici eu nu vroiam sa cedez, mi-am dat seama si m-am intrebat de ce duc acest razboi. Am realizat atunci ca e bine sa lasi oamenii nebuni in pace si m-am retras repede cautandu-mi alt loc in care sa pot sta linistita. Totusi parea o femeie normala, fara probleme psihice, tanara, dar se pare ca nu toate aparentele sunt fapte reale.

Bineinteles ca aglomeratia din trafic este de nedescris. Cum da putina ploaie cum toti se sperie si isi iau masina. Si cum deja soselele sunt ultra saturate de masini, atunci cand mai vin si cele suplimentare pe motiv de ploaie e si mai rau. Asa ca am ajuns la serviciu cu intarziere. Asta sa fie problema. Putinul timp cu care am ajuns eu mai tarziu la munca astazi. Actele de care trebuia sa ma ocup astazi ma asteptau cuminti pe birou. Asa ca imediat cum am ajuns am inceput sa ma ocup de ele si am preluat o noua firma care a dorit sa lase pe mana noastra, a profesionistilor tot ce tine de servicii salarizare.

Hai să ne mai dăm o şansă

Într-o lume în care praful ascunde cele mai complexe bacterii, într-o lume în care nimic nu e ceea ce pare şi până şi previzibilul poate fi luat prin surprindere , unde oamenii se rănesc reciproc şi interesele sunt puse mai presus de valori, unde umbrele fac lumina tot mai palidă în ochii noştri ,unde binele şi răul îşi pierd discernământul, unde viaţa se piteşte în spatele supravieţuirii , unde banul devine valoarea supremă dincolo de principiul de viaţă , într-o lume ca asta aş vrea să am puterea să spun hai să ne mai dăm o şansă !

Nu, nu am să filosofez acum despre conceptul de viaţă , despre scrupule şi alte lucruri sfinte de genul , cu toţii le ştim , cu toţii le ignorăm fie măcar o dată pe drumul nostru, niciunuia nu ne ţin de foame toate astea.. Însă postul respectiv prinde suflare din acest gând spontan încolţit în mintea mea măcinată de atâtea întrebări , întrebări ale căror răspunsuri deja le ştiu şi nu-mi sunt suficiente, întrebări ale căror răspunsuri , uneori, mi-e groază să le aflu , întrebări la care încă nu am răspunsuri şi , nu în ultimul rând , răspunsuri ştiute dinaintea întrebărilor..

Şansa capătă deodată conotaţii divine în mintea mea de muritor şi asta se întâmplă atunci când privesc în jurul meu ori de la marginea drumului şi pentru o clipă în care timpul se opreşte în loc, mă simt sufocată de acest aer greu , plin cu adevăruri poluate , cu credinţe oarbe , cu fantasme ce domină vieţi omeneşti şi care le viciază minţile până ce totul devine o mare masă de valori false şi suflete măcelărite de atâtea frustrări , resentimente, de atâta disperare şi dependenţă de noroiul cu care ne mânjim numele, identitatea , existenţa.  Şi încep să cred mai degrabă în şansă decât în numele de Dumnezeu , şi-mi doresc tot mai mult o şansă decât mântuirea promisă şi vândută la fiecare colţ de stradă. Îmi doresc să ne mai dăm o şansă , o şansă care poate căpăta viaţă numai din noi, datorită nouă , care să ne curgă prin vene, o şansă .. doar o şansă!

Asta e!


Şi este un fapt împlinit. Mai mult sau mai puţin, după caz şi (ne)şansă. Nu sunt un om nostalgic în momentul prezent , îmi doresc să mai simt ceva nostalgie încolţind în mine , însă am acceptat cu o luciditate mult prea tranşantă anumite lucruri , încât să mai apelez la nostalgie. Am acceptat răspunsuri fără a mai fi pus vreo întrebare , am acceptat lucruri ce au venit de la sine , consecinţe inevitabile ale unor lucruri de care tu, ca om, depinzi, însă ele sunt absolut independente de tine. Oamenii pleacă , dar oamenii şi rămân. Foarte puţini, ce-i drept, însă ei şi rămân. Uneori nu ştiu dacă să mă bucur sau să le plâng de milă , întrebându-mă ce dracu e în mintea lor, altceva mai bun nu au de făcut ? Uneori mă întreb până şi de mine , de ce am tot rămas în locuri unde nu mai aveam loc..unde nici acum nu am loc, însă mă privesc mai bine şi-mi dau seama că nu sunt în centrul lor, ci pe margine şi asta mă mai linişteşte, fiind de pe margine simt că mi se oferă privilegiul de a fi spectator , iar a fi spectator nu e o misiune atât de grea, uneori.

Alteori am senzaţia că dacă lucrurile ar fi stat altfel şi unii oameni nu ar fi plecat , totul ar fi fost mai bine , mai potrivit , însă nu e adevărat ; totul este exact aşa cum trebuie să fie , fără nicio marjă de eroare, oricât de nepotrivit mi s-ar fi părut la un moment dat. Au fost universuri şi universuri , lumi în care eram personajele principale şi singurul scop by default era acela de a rămâne împreună , ca prieteni , ca oameni ce îşi vor impărtăşi propriile vieţi , sentimente şi care vor cladi un album de amintiri pe care să-l deschidă când şi când pe parcursul vieţii. Am crezut cu toţii în astfel de lucruri odată ce eram doar nişte copii ceva mai mari în etate şi înălţime doar.  Însă uneori viaţa se dovedeşte a fi o avalanşă de bolovani, iar lucrurile de genul nu-şi mai păstrează culoarea şi pălesc odată cu voinţa noastră de a mai continua pe drumul promis. Suntem forţaţi să deschidem ochii larg , indiferent de ce ne ameninţă a ne răni vederea , suntem forţaţi să auzim şi să ascultăm lucruri care nu ne fac plăcere , forţaţi să atingem ţeluri pe care înainte nici nu le visam, forţaţi să creăm voinţă acolo unde totul e mai sterp decât deşertul.  Şi în definitiv, forţaţi să lăsăm pe ceilalţi să plece până când nici măcar noi înşine nu mai realizăm ce înseamna asta cu adevărat pentru noi şi pentru drumul promis.  Până când noi înşine plecăm.

E trist. Da.. Oarecum , e trist. Cel puţin aşa ar trebui să simt. Sau să afirm .. De fapt, a fost trist. La un moment anume, totul a fost trist ,mi-a fost destul de greu să accept lucruri independente de mine , să accept şi consecinţele propriilor mele fapte şi ale celor care mi-au stat alături cândva. Trist. Foarte trist. But oh, well, gata şi cu perioada de doliu , ain’t worth it that long.

Oamenii pleacă, oamenii rămân, lucrurile niciodată nu rămân fidele scenariului vieţii . Şi de cele mai multe ori nu lăsăm în urmă decât un sec Asta E !
Sweet Come Down
Câteodată viaţa e ca un tunel pe care-l sapi continuu sperând să ajungi la suprafaţă , însă de cele mai multe ori tot sapi şi tot sapi şi nu faci decât să te adânceşti mai mult .. şi-ţi dai seama de consecinţă abia după ce e puţin cam prea târziu. Nu vreau să raportez nimic oficial din ceea ce scriu aici la persoana mea, să zicem că scriu în cunoştinţă de cauză, mai mult sau mai puţin, nu are nicio importanţă pentru mine dacă tu, cel care citeşti, te regăseşti aici sau nu.  Aşa cum nu are nicio importanţă vitală pentru tine, cel care citeşti , dacă eu mai apuc s-ajung la suprafaţă.. sau nu.

Şi mă gândesc cum uneori ceea ce ai săpat în urma ta se surpă odată cu toate puterile pe care le pretinzi că le ai şi realizez cu seninătate că adevărata putere nu constă în câtă forţă sau voinţă ai să tot sapi tunelul ăla, ci în câtă forţă sau voinţă ai să te scoţi pe tine însuţi de sub adunătura aia de pământ surpat odată cu tine. Şi desigur că oboseşti, că te enervezi, că îţi vine să muşti din pământ , că începi să urăşti neşansa care ţi se oferă pe tavă , că te frustrezi şi te revolţi în ciuda eforturilor tale depuse oarecum în van. Desigur că , poate la un moment dat, nimic nu este mai confortabil şi plăcut decât să te laşi purtat de val, de valul cedării , odată cu care parcă scapi de toate durerile , grijile şi truda zilnică. De valul resemnării , da, cât de tentant tre’ să fie la un moment dat..


.Mulţi dintre noi, dintre voi, am şi aţi făcut asta , mai mult sau mai puţin. Cu toţii purtăm în sângele nostru gena laşităţii de sine. Nu e nicio ruşine s-o ne recunoaştem , ar fi chiar păcat să ne minţim atribuindu-ne calităţi de care nu suntem apţi .. Desigur, optimiştii m-ar crucifica pentru asemenea afirmaţii mediocre , dar ştiţi ceva ? Sunt doar un om şi mai ştiţi încă ceva ? Gândesc şi îmi curge prin vene exact ceea ce simt şi sunt. În spatele meu , încă alţi o mie probabil mai stau la rând , alţii purtători de aceleaşi lucruri pentru care le e frică să şi le recunoască. Şi sunt un om infidel propriilor mele rânduiri şi dezamăgirea şi-a gravat zâmbete pe faţa mea , zi de zi .. Şi singurul motiv pentru care îmi plec privirea în pământ atunci când trec lângă voi , este acela de a nu vă răni cu dezgustul şi dezamăgirea încolţite în ochii mei. Iar gena laşităţii mi-o păstrez bine ascunsă-n vintre şi mi-o asum în fiecare ceas. Iar valul , da, valul ăla trece prin mine zi de zi. Şi mă umple de pământ, moloz, căcat and God know what else more , şi-mi intră-n ochi, gură şi urechi şi de fiecare dată mă scutur de toate cele şi continui să sap..

Unde ajung ? Fuck knows ..Nu contează . Doar motivele contează şi niciodată nu le pierd, sunt singurele mele cărţi mari purtate pe sub mânecă. Ori mai bine zis .. vâslele care mă feresc de înec atunci când valul trece nemilos peste mine..